03 iulie, 2010

pentru Mircea, Mircea si Mircea


E noapte. Si noaptea devin tampit. Sunt eu destul de cretin si in timpul zilei, dar parca pe intuneric, singur in bucatarie, ma apuca si mai si. E ciudat. TOTUL e ciudat. Ma pierd in ganduri, cad intr-o groapa extrem de adanca, dar luminata toata de idei. Nu pot sa aleg niciuna dintre ele, nu le pot prinde. Parca mi-ar face in ciuda. E ca si cum i-ai arata unui copil o bomboana fara sa i-o dai! Pentru cate o fractiune de secunda am impresia ca inteleg totul, ca gandesc perfect, ca am idei superbe, ca-mi trec prin cap'sor imagini tembele rau de tot, dar brusc pierd totul si revin la asa zisul "normal"! Ce-o mai fi si ala?! Daca am fii singuri pe lume, fiecare in parte ar fi normal... asa, trebuie sa ne prefacem secunda de secunda si sa ascundem "ciudatenia" (asa ii zic ei) in spatele baremului.

S-a lasat seara in fiecare seara peste noi, si noi tot ce am putut face a fost sa ne gandim... sau poate sa ne jucam! Imi poti arata, totusi, dragul meu cap'sor ce AI FACUT?!

Stai cu fundul pe un sac de imagini, de nebunii, de creatii, de prosteli ( vorba imi fusese adresata altfel: "stai cu fundul pe un sac de bani" ...dar nu vrem sa stricam bunatate de poem vizualizand asemenea monstruozitati) si nu poti sa te ridici sa bagi mana pana la cot.

Mai trist decat a avea o parere gresita despre cineva, este sa ai una total cretina si pe coordonate despartite de kilometrii lumina, despre tine insuti. Restul nu conteaza, vin... si pleaca... tu insa ramai mereu acelasi... sau asa credem... avem impresia ca suntem acelasi Mircea, acelasi Gheorghe, aceasi Giselle toata viata, insa nu realizam ca defapt suntem cu totul altii (fata de cel din copilarie, fata de cel care a furat un topitop de la magazin, fata de cel care se punea in cap la mare, fata de cea care traia cu parintii, fata de cel de ieri, de acum...) pentru ca acel om s-a transformat in altul, acel altul in altul si tot asa. Sa ne speriem ca si dupa noi o sa vina altii? Ca nu exista PREZENT? Ca mereu ne va lua locul alt Mircea, alt Gheorghe, alta Giselle? Depinde de cat de tare te iubeste viata. Si tu pe ea... un cuplu perfect, plin de dragoste, de pasiuni si de povesti,un cuplu ideal... pana cand moartea va va desparti!

Ne repetam cu totii, nimic nu mai e nou... doar ni se pare... aceasi durere cu alta masca, aceleasi ganduri purtand alt iz si aceasi Marie vesela, fumand alta chestie... ghici ciuperca ce-i?

Totusi...

Totusi..

Totusi.

Suntem facuti cu un scop. Fiecare iese din aia ma-sii, sa se duca in cu totul alta... in cu totul alta viata decat si-ar fi imaginat ea, sau chiar el! Si nu ne convine... asta pentru ca nu ni s-a permis sa citim scenariul de la inceput. Nici acum nu avem voie. Se mai lauda unii ca ar fi in stare, dar va asigur, sunt barfe!

Cred ca suntem defapt cu totii niste mici regizori. Ne chinuim sa pregatim un decor, o mana de actori pe post de prieteni (sau invers), unul sau doi spectatori si ne pregatim de spectacol. Niciodata insa nu vom fi prezenti la propriul spectacol, pt ca pentru noi insine, el va avea mereu locul ...dupa...

Se poate totusi sa fim actori. Nu avem scenariu, nu avem regizor, nu avem public, nici macar o amarata de "sala festiva" in care sa ne desfasuram si totusi ne descurcam de minune la improvizat replici, care atat de bine se leaga, incat simti ca Cineva acolo sus te iubeste...

Sunt suparat pe mine. Atata tot. Am nevoie de MINE... si nu stiu unde sunt... sa fii ramas la EA in brate inca de ultima oara... sa ma fii uitat intre scaunele, putine, prea putine, dureros de goale, ale unui teatru... sa ma fii pierdut de nebun printre gandurile bune, si rele, a celor ce stiu cum imi arata masca... sa ma fii ascuns in mintea mea atat de bine incat nici eu nu mai sunt in stare sa ma gasesc... sau sa ma fii pierdut in ochii superbei mele fetite (sa-i dea Dumnezeu sanatate)atunci cand ne-am cunoscut, cand ne cunoastem in fiecare clipa... sau as mai putea fi deja, asa cum sunt in fiecare seara, pe drum, "prin praf, prin Romania", traindu-mi un vis alaturi de ele... sau sa fiu aici, in visul asta uneori superb, alteori apasator, si sa nu ma vad... sunt curios cum o sa arate Mircea de maine... sper ca si el va incerca sa ma gaseasca, si sa-si ridice fundul de pe sacul ala, sa profite de ce e inauntru si sa foloseasca TOT ce a primit cand a venit pe lume, pentru a putea aduce zambete din inima persoanelor pe care le iubeste enorm!!!


Am si uitat cat de bine e la tine in brate... ma pierdusem adancit in ganduri, chinuindu-ma sa gasesc firul visului din serile trecute, umbland prin bezna fumurie a vorbelor ce ne despart din cand in cand.

Sunt aici ursulica mea, si voi fi mereu! Stii doar ca imi place sa (ne) jucam pe aceasi scena!

Aplaudati!

Maine seara jucati voi, dragi "litere"!

Un comentariu:

  1. Poate ca e frumoasa regasirea cu tine insuti... eu nu pot sa spun ca am ajuns acolo :)

    RăspundețiȘtergere