Hai, treci si tu!

Este ora 03.00. Tocmai am iesit pana afara, amandoi.

- Imi aduce aminte de Anglia, asa m-am simtit si atunci inainte sa plecam.
- Da… pana iarna trecuta de fiecare data cand ningea pentru prima oara, imi aduceam aminte de diverse tampenii din viata mea… cred ca iarna asta o sa imi aduc aminte cum am stat pe Dawlish Road in fata casei, noaptea, si am baut un pahar de vin rosu.
- Daca ne mutam in alt loc cred ca ma simteam la fel… poate mai ok… dar asa…

Treptele pe care am stat erau reci. Batea gandul (ciudat, eram cinci randuri mai jos cand am recitit ce-am scris aici si ma mir ca a iesit asta in loc de “vantul”… las asa!) si o reclama din tabla scartaia. Am intrat in casa.
- O sa zica vecinii ca am luat-o razna!
- Ce cald e in casa asta!

Trag scaunul mai aproape, inclin ecranul de la laptop si scriu:
Suntem trecatori. Nici nu ne dam seama cat suntem de trecatori…

Aveam o carca de idei si fraze pentru subiectul asta adineauri, dar se pare ca le-am uitat… uite ce-a mai ramas ( sau ce gasesc acum in cap’sor) :
… suntem exagerat de trecatori! Pentru lumea care trece pe langa noi, suntem doar niste trecatori… si ei pentru noi. Tot timpul se vor gasi altii care sa faca acelasi lucru, poate chiar mai bine! Pentru ploaia care cade de cateva saptamani, suntem doar niste trecatori. Chiar daca noi trecem, va gasi ea hainele cui sa le ude ( pentru ca, nu-i asa, nici nu stim cum e sa fugi dezbracat prin ploaie)! Pentru cuvintele care ne ies din gura, suntem niste trecatori. Ele ies, isi fac rostul, ranesc, bucura, tac…dar mereu si mereu apar la loc! Aveam mai multe exemple in cap… dar mi-au trecut… sau am trecut eu pentru ele…

De fiecare data cand mergeam cu trenul undeva ( ciudat cum mereu imi vin imaginile astea cu trenul) si priveam pe geam oamenii care ramaneau in urma, ma gandeam cum “saracii, uite, ei raman cu ale lor treburi, ale lor vieti, si eu plec mai departe spre scopul meu”… fara sa imi dau seama ca si ei gandeau la fel despre mine! Mai dureros era cand ajungeam la destinatie si realizam ca am uitat de ce m-am dus de la bun inceput.

… suntem exagerat de trecatori. Muzica asta pe care o ascultam acum, habar n-are de existenta noastra, gura aia de apa din pahar isi va vedea mereu de treaba ei, la nesfarsit, nu va disparea niciodata complet, fotografiile alea puteu la fel de bine sa surprinda pe oricine altcineva, nu le-ar fi interest decat formatul si tipul hartiei, blogul asta putea sa fie scris de orice degete, laptop-ul asta putea sa serveasca altcuiva, la altceva, ideile astea au mai trecut si prin mintea altuia, voi veti mai citi si alte randuri…

Casa asta va primi pe altcineva in ea. Si asta incepand de sambata. Si asta pentru ca alta casa ne asteapta, despre care am uitat ca se cheama “acasa”. Si asta pentru ca suntem trecatori. Atat de trecatori incat ne doare… incat habar n-avem ce simtim si ce Dumnezeu am scris…

Asa ca… poti sa treci mai departe…

Toate trec.

O sa treaca si-asta!

Doamne’ajuta!

De-a v-ati ascunselea - fragmente

As vrea sa pot sa exemplific ce vad acum in capul meu.
Dar tot ce-as putea reproduce ar fi mici franturi, nesemnificative, derananjante chiar, din intreaga poveste.

Eram la mare, doua corpuri, doua umbre, un fel de pete in orizontul serii... In stanga noastra valurile isi continuau cearta, in timp ce, in spatele nostru, batranul somnoros cobora linistit, inrosit de atata umblat in jurul pamantului. Eram din stanca, si tot ce puteam face, am facut! Se transformase in apa, era un trup si-o inima numai din apa, atat de clara si de limpede incat prin ea se vedeau toate pasarile frumos colorate ce zburau pe-atunci pe cer. Se ondula incet peste mine. Dimineata ma gasise alergand ud leoarca pe plaja, auzind in timpane zgomotul puternic al unei ape... curgatoare. De atunci, imi place sa ma joc cu apa. In fiecare dimineata tin mainile sub jetul de apa de la robinet, indreptate spre fatza mea... asa simpt cu fiecare strop sarutul ei prelung din acel vis.

O mai intalnisem in timp ce un vers m-a trimis in albul unei nopti pictate de zapada si ger. Iesisem de la marginea padurii, din casuta mea de lemn, jucandu-ma de dor... cu un bulgar. Privind in departare, am surprins un tren mergand de nebun, spre intrarea in tunel. Am inceput sa-l urmaresc, precum un lup alb, infometat de dragoste. Pe singurul geam deschis, statea, pe jumatatea afara, cu parul lung brunet, plangand, privind inapoi. In clipele alea, pentru ea, EU eram stropii de ploaie si de ninsoare, sarutandu-i gatul, obrajii si ochii. Intrasem in tren sa o gasesc. Priveam in fiecare compartiment, luminat doar de cate o lumanare intarziata, pentru a gasi cupluri fericite de oameni reali, tinandu-si de frig imbratisati. Urlam si zbieram si muream caci ajunsesem in fatza trenului si ea disparuse o data cu exact acei fulgi care ii mangaiau sufletul atunci cand o vazusem din departare. Tot ce am gasit in compartimentul ei, pierdut intr-un colt in intuneric, sprijint de geam, a fost un ursulet maro, udat de ploaie...sau de lacrimile ei cand isi luase ramas bun. Il am si acum, traim aceasi drama, ne mai tinem de urat cand incercam sa ne inmuiem buzele in apa cu gust de gin. Se pare ca nu e locul potrivit, pentru ca de fiecare data tot gasim pe altcineva, cu alte povesti, care de care mai indepartate.

Scriu, ca sa nu uit. Sau scriu tocmai pentru ca vreau sa uit! Am fugit si eu la randul meu, si jur ca inca ma dor picioarele si jur ca inca imi bate inima!

Revin... sunt doar eu, un scaun, un pdium si mult public. De ce?

Se aud tunete afara, probabil iar incepe ploaia... nu se mai aude nicio melodie... sssh, nu-ti fie frica.... asta imi aduce aminte de ceva...

so if I lay here...

pentru Mircea, Mircea si Mircea

E noapte. Si noaptea devin tampit. Sunt eu destul de cretin si in timpul zilei, dar parca pe intuneric, singur in bucatarie, ma apuca si mai si. E ciudat. TOTUL e ciudat. Ma pierd in ganduri, cad intr-o groapa extrem de adanca, dar luminata toata de idei. Nu pot sa aleg niciuna dintre ele, nu le pot prinde. Parca mi-ar face in ciuda. E ca si cum i-ai arata unui copil o bomboana fara sa i-o dai! Pentru cate o fractiune de secunda am impresia ca inteleg totul, ca gandesc perfect, ca am idei superbe, ca-mi trec prin cap'sor imagini tembele rau de tot, dar brusc pierd totul si revin la asa zisul "normal"! Ce-o mai fi si ala?! Daca am fii singuri pe lume, fiecare in parte ar fi normal... asa, trebuie sa ne prefacem secunda de secunda si sa ascundem "ciudatenia" (asa ii zic ei) in spatele baremului.

S-a lasat seara in fiecare seara peste noi, si noi tot ce am putut face a fost sa ne gandim... sau poate sa ne jucam! Imi poti arata, totusi, dragul meu cap'sor ce AI FACUT?!

Stai cu fundul pe un sac de imagini, de nebunii, de creatii, de prosteli ( vorba imi fusese adresata altfel: "stai cu fundul pe un sac de bani" ...dar nu vrem sa stricam bunatate de poem vizualizand asemenea monstruozitati) si nu poti sa te ridici sa bagi mana pana la cot.

Mai trist decat a avea o parere gresita despre cineva, este sa ai una total cretina si pe coordonate despartite de kilometrii lumina, despre tine insuti. Restul nu conteaza, vin... si pleaca... tu insa ramai mereu acelasi... sau asa credem... avem impresia ca suntem acelasi Mircea, acelasi Gheorghe, aceasi Giselle toata viata, insa nu realizam ca defapt suntem cu totul altii (fata de cel din copilarie, fata de cel care a furat un topitop de la magazin, fata de cel care se punea in cap la mare, fata de cea care traia cu parintii, fata de cel de ieri, de acum...) pentru ca acel om s-a transformat in altul, acel altul in altul si tot asa. Sa ne speriem ca si dupa noi o sa vina altii? Ca nu exista PREZENT? Ca mereu ne va lua locul alt Mircea, alt Gheorghe, alta Giselle? Depinde de cat de tare te iubeste viata. Si tu pe ea... un cuplu perfect, plin de dragoste, de pasiuni si de povesti,un cuplu ideal... pana cand moartea va va desparti!

Ne repetam cu totii, nimic nu mai e nou... doar ni se pare... aceasi durere cu alta masca, aceleasi ganduri purtand alt iz si aceasi Marie vesela, fumand alta chestie... ghici ciuperca ce-i?

Totusi...

Totusi..

Totusi.

Suntem facuti cu un scop. Fiecare iese din aia ma-sii, sa se duca in cu totul alta... in cu totul alta viata decat si-ar fi imaginat ea, sau chiar el! Si nu ne convine... asta pentru ca nu ni s-a permis sa citim scenariul de la inceput. Nici acum nu avem voie. Se mai lauda unii ca ar fi in stare, dar va asigur, sunt barfe!

Cred ca suntem defapt cu totii niste mici regizori. Ne chinuim sa pregatim un decor, o mana de actori pe post de prieteni (sau invers), unul sau doi spectatori si ne pregatim de spectacol. Niciodata insa nu vom fi prezenti la propriul spectacol, pt ca pentru noi insine, el va avea mereu locul ...dupa...

Se poate totusi sa fim actori. Nu avem scenariu, nu avem regizor, nu avem public, nici macar o amarata de "sala festiva" in care sa ne desfasuram si totusi ne descurcam de minune la improvizat replici, care atat de bine se leaga, incat simti ca Cineva acolo sus te iubeste...

Sunt suparat pe mine. Atata tot. Am nevoie de MINE... si nu stiu unde sunt... sa fii ramas la EA in brate inca de ultima oara... sa ma fii uitat intre scaunele, putine, prea putine, dureros de goale, ale unui teatru... sa ma fii pierdut de nebun printre gandurile bune, si rele, a celor ce stiu cum imi arata masca... sa ma fii ascuns in mintea mea atat de bine incat nici eu nu mai sunt in stare sa ma gasesc... sau sa ma fii pierdut in ochii superbei mele fetite (sa-i dea Dumnezeu sanatate)atunci cand ne-am cunoscut, cand ne cunoastem in fiecare clipa... sau as mai putea fi deja, asa cum sunt in fiecare seara, pe drum, "prin praf, prin Romania", traindu-mi un vis alaturi de ele... sau sa fiu aici, in visul asta uneori superb, alteori apasator, si sa nu ma vad... sunt curios cum o sa arate Mircea de maine... sper ca si el va incerca sa ma gaseasca, si sa-si ridice fundul de pe sacul ala, sa profite de ce e inauntru si sa foloseasca TOT ce a primit cand a venit pe lume, pentru a putea aduce zambete din inima persoanelor pe care le iubeste enorm!!!


Am si uitat cat de bine e la tine in brate... ma pierdusem adancit in ganduri, chinuindu-ma sa gasesc firul visului din serile trecute, umbland prin bezna fumurie a vorbelor ce ne despart din cand in cand.

Sunt aici ursulica mea, si voi fi mereu! Stii doar ca imi place sa (ne) jucam pe aceasi scena!

Aplaudati!

Maine seara jucati voi, dragi "litere"!