NE-AM LUAT

Nu stiu, draga jurnalule, daca ma cunosti….

Nu stiu de ce simpt ( da, cu “p”, pentru ca asa m-am obisnuit eu de mic copchil) nevoia sa iti spun chiar tie multe dintre tampeniile ce-mi strabat cap’sorul si viata…

Nu stiu daca tu chiar intelegi ce vreau eu sa-ti spun ( ce vreau eu sa-ti spun? ) , sau doar ma primesti intre putinele tale pagini din… curiozitate sau pofta de barfa…

Nu stiu daca ma stii ( ridica mana daca nu-ti plac “i”-urile mele), sau daca te stiu sufficient de bine incat sa ne deschidem in halul asta unul in fata celuilalt…

Nu stiu… si poate chiar nu vreau sa stiu… insa pentru moment, ma multumesc pe deplin cu relatia asta… la nivelul literelor...

Si daca tot nu stim nimic unul despre celalalt, si daca tot stim totul unul despre celalalt, hai, ia un loc cateva secunde, sa-ti mai zic o vorba, ca in vremea cand inca nu stiam a scrie, a asculta :



Intrasem in Sala Mica, ultimii veniti, fara billet si fara loc. “Push-up” se chema tentativa de piesa la inceputul careia toti ceilalti 50 de spectatori s-au uitat la noi cum ne impiedicam de scaune si cum incercam sa ne refugiem pe doua locuri alaturate. In ciuda protestelor noastre, am fost plasati de catre plasatoarea TSA, pe doua randuri diferite, EA ajungand sa stea pe scaunul din fata mea. Voi trece peste alte descrieri inutile si plictisitoare legate de cat de frumos cadea clopotul de lumina pe umerii ei, de cat de frumos imi mirosea o tigara aprinsa de un actor si de cat de frumos suna telefonul sunetistului ( ce ironie) si iti voi spune sincer ce a contat defapt in acea seara: incepusem sa tremur (era iarna, ce-i drept, dar eram imbracat bine) si pandeam o sincronizare intre stinsul luminii si zgomotul facut de cineva, oricine, ca eu sa-mi pot... plictisor! Uite, pe scurt: mi-a luat o ora si ceva sa am curajul sa ii ating mana! Da, o ora si cateva minute! Vreo zece! Dar in clipa in care degetele noastre s-au intalnit pentru prima oara, au hotarat cert ca trebuie sa starneasca nebunia din inimile noastre! Si nebunia incepu....

Urmatoarea zi ne-a surprins plimbandu-ne cu autobuzul o zi intreaga!
O alta zi a tras cu ochiul si ne-o observat stand la masa vecina si facand juraminte pe servetele “ca orice-ar fi, imi voi petrece revelionul la Cluj alaturi de Mircea/ Ionela”!
Inca o zi ne-a observat bufnindu-ne rasul in clipa in care eram la un pas de a ne saruta pentru prima oara.
Cateva alte zile au fost martore unui intreg sir de nebunii (a)tipice de “tineri indragostiti”.
Ziua cea mai visatoare dintre ele, a asistat la momentul in care noi ne-am indragostit, pe net, de satul Cartisoara, Sibiu, atunci cand am jurat ca intro buna zi (cea mai frumoasa zi) ne vom logodi in acea Bisericuta.



Ei bine, nu ne-am logodit... si nici acea frumoasa zi n-a mai venit.... DAR a venit o alta zi, una genial de superba, care ne-a fost alaturi, pe post de nasha, sora, mama, frate, prieten, prietena si martor la momentul in care eu si EA ne-am unit sufleteste in fata lui Dumnezeu, CASATORINDU-NE in cea mai primitoare Bisericuta din lume: Cartisoara.
Si pentru asta, mi-am propus sa nu mai numar zilele, sa nu le mai clasific, ci sa le traiesc pur si simplu alaturi de EA, multumit la culme de faptul ca in viata noastra
exista prieteni,
exista iubire,
exista noroc,
exista Dumnezeu,
exista vise,
exista sanse,
exista cuvinte frumoase si, mai ales...
va exista si EA cea mica, Daria Alma Leonte...
care inca nu stie sa numere...

dar pe care, o asteapta incepand de azi, o splendoare de carucior cu ursuleti pe el!

Ma gandesc la ce titlu sa-i pun...

Veneam de la mare. Facusem autostopul in Mangalia 2 ore, timp in care nu se deranjase nimeni sa se lase deranjat de mine in masina lui. Dupa o scena in care doi politisti "incognito'" au facut exces de zel si s-au uitat prin rucsacul meu in cautare de bijuterii furate, am hotarat sa ma inghesui in personalul spre Constanta. La fix ( asa cum mi se intampla de cand ma stiu) am reusit sa prind si acceleratul spre Cluj, via Brasov. Eram singur. Pardon, calatoream singur. Era vara. Sau sfaristul verii. Eram tanar. Foarte tanar. Si acum sunt tanar, dar parca atunci eram chiar suspect de tanar... In fine! Nu stiu ce ma apucase, dar eram intro stare foarte... hai sa-i spunem "romantica", desi suna ... nepotrivit. Nu gasisem bilet cu loc, dar am avut norocul sa gasesc un loc liber intrun compartiment de familisti, adica mama, tata si copiii, respectiv mama, tata si copilul. Stateam la geam, la cel care da spe culoar. Dupa cateva ore de dureri infernale de buci si de urechi de la zumzetul puradeilor, creierul mi se hotara sa se relaxeze intrand in starea de veghe. Si a tot stat el asa (trecuseram pe langa multe lanuri de secara) , pana cand auzi un scartait de roti... de roti de tren. Monstruosul vierme metalic opri intro halta cu pretentii de gara de oras. NU urca nimeni. NU cobora nimeni, nici macar fumul de tigara ( caci pe vremea aia se fuma in tren). M-am trezit. Mi-am sters urma de saliva de la gura si mi-am indreptat gatul scrantit. Ochii mei se hotarara sa priveasca pe geam si, mai mult, corupsera si picioarele sa se ridice si corpul slab sa se intoarca. In stanga cladirii ce servea de "gara" se odihneau cateva banci. Pe banci se odihnea un corp de fata. In mainile fetei se odihnea o carte. In carte trebuie sa se fi odihnit o poveste, caci ce fel de carte ar fi putut fi aia daca nu avea poveste?! Deasupra cartii se odihneau doi ochi. Mai sus de ochi, precum o salcie, curgea un par lung, negru. Undeva in zona aia ascunsa, la umbra, saturate de atata caldura, doua buze mangaiau o limba visatoare. In fatza visului, se afla un tren. In tren se afla un afurisit de personaj de poveste. In spatele idiotului de personaj se poate sa ma fi ascuns chiar eu. Eu, care tocmai ma trezisem calatorind singur, cu o vaga predispozitie spre indragostire. Acel corp de fata pe care eu il priveam, statea pe o banca, undeva in dreapta compartimentului meu, citind. Pot sa jur ca trenul pe care il astepta, tocmai ajunsese. Pot sa jur ca mi-am auto-impus sa ma uit tinta la ea. Pot sa jur ca am jurat ca daca se uita la mine cobor din tren si ii jur dragoste eterna. Iar el, acel corp de fata, poate sa jure ca in acea zi de august, de acum cativa ani, n-a tremurat deloc cand a intalnit tampenia din ochii mei, din spatele geamului murdar de-atatea bale scapate de miile de pasageri. Doua corpuri necunoscute, ramase necunoscute pana in ziua de azi. Unul dintre corpuri scrie acum pe un blog, fumand. Celalat corp, Dumnezeu stie prin ce gara se preface ca citeste. El, acest din urma corp, nu va citi niciodata acest blog. Chiar daca un anumit corp va avea senzatia ca recunoaste acest corp care scrie, se va insela.

Tot ce vroiam sa spun, e faptul ca sunt nebun dupa povesti de dragoste ivite in gara, in autogara, in statia de taxi sau in aeroport... in special in gara!

Am (re)cunoscut-o pe EA la Modarom. De-atunci, am mers impreuna la gara, de multe ori. Chiar daca am plecat cu trenul, traindu-ne povestea superba de dragoste, chiar daca am stat pur si simplu la o tigara, pe o banca, o ora, sau chiar doua, ne-am indragostit tot mai mult cu fiecare tren ajuns sau plecat.

Nu regret NIMIC din ce am facut, ci din ce NU am facut. Din tot ce regret ca NU am facut, NU regret ca al meu corp nu a coborat in acea zi, in acea gara, pentru un alt corp.

Am intalnit-o pe EA. EA gateste acum, pentru amandoi. Corpul meu e in camera de langa. Mai mult de-atat, inima mea e tot aici, langa EA... si asa va fi mereu... forever and ever again...

Voi "saruta mireasa" pe 17 aprilie, anul curent... si multi ani dupa ... chiar daca vom fuma aproape nostalgici prin gari, chiar daca trenul asta in care ne amortesc bucile uneori, ne va duce in fel si fel de gari, chiar daca vom adormi inghesuiti pe banchete, chiar daca nu am prins pana acum acel bilet cu loc, chiar daca necunoscutii vor ramane necunoscuti sau cunoscuti, chiar daca nu se mai fumeaza in tren, chiar daca CHIAR NOI vom fi acel "mama, tata si copilul", chiar daca semnalul de alarma va fi tras de sute de ori, chiar daca nu vom gasi cuvintele potrivite pentru integrame, chiar daca vom plange, rade, sughita, basi pe ascuns sau vom schimba vorbe de uitat cu cei din compartiment si multe altele, JUR ca voi calatori pana la sfarsit cu EA, si ii voi da ploverul meu sa doarma pe el, si ii voi tine piept nashului cand va dori sa ne coboare "la prima", si o voi invita la o tigara in diverse halte, si ii voi citi ce scrie pe cladirile "unde am ajuns" si ii voi povesti despre cat de mult... despre cat de mult... despre cat de mult imi place sa fim doua personaje intr-o poveste geniala de dragoste, intamplata, uneori, in gara!

N-am venit sa cerem...

Este ora 1 noaptea (sau duminica dimineata). Nu voi scrie mult. Vreau doar sa spun ca... imi pare rau! Imi pare rau pentru enorm de multe greseli pe care le-am facut de-a lungul timpului si regret tot mai mult ca am ranit, candva, cred, diverse personaje, voluntar sau involuntar.
Cand eram mic, mergeam mereu la Biserica, cu toata familia. Mi-a trecut, de mult... si cred ca-mi pare rau.
Pe vremuri parca... ma rugam mai din suflet!
M-a prins miezul noptii inchinandu-ma in fata televizorului... si m-a durut putin ... nu stiu de ce... sau stiu! Nu am vrut sa merg la Biserica de Inviere pentru ca urasc galagia monstruoasa pe care o fac toti idiotii mersi acolo pentru a... ei stiu de ce. (Na ca iar pacatuiesc, judecand aproapele :D ).
Pana acum cativa ani obisnuiam sa ma impartasesc si sa ma spovedesc... din comoditate n-am mai facut nici asta... nici post n-am mai tinut, nici macar o zi!
Am incercat sa vad in spatele sticlei televizorului, in spatele multimii, in spatele cantarilor ortodoxe, in spatele preotilor si m-am rugat... cred... sau poate doar am spus aceasi "poezie" pe care o mai spun din cand in cand...
Cert este ca ma simt putin mai usor.
In noaptea asta nu mai iau masa cu ai mei, pentru ca ACUM am propria MEA familie... si sunt foarte multumit de asta! Si ma rog Lui Dumnezeu sa-mi dea putere si intelepciune sa am grija de EA si de EA cea mica, mereu. Si sper ca El, Iisus Hristos, care a murit si a inviat pentru noi toti, sa ne lumineze calea tuturor si sa ne ierte pe noi toti, caci sigur avem o carca de tampenii facute la activ, care ne apasa, din cand in cand, umerii!
Dupa un "Doamne'ajuta" si un semn al Crucii facut cu diferite ocazii, de sute de ori mi-a scapat cate o injuratura sau mi-am aprins imediat dup-aia cate o tigara... si-mi pare rau pentru asta si sper sa nu o mai fac... la fel de des!
Nu mai scriu nimic acum... pentru ca nu mai stiu a scrie.
Un gand bun, pentru voi toti!

Imi aduc aminte de o cantare superba ( cred ca era colind :) ) "... n-am venit sa cerem, am venit sa dam!"

Hristos a inviat! ,
pentru mine,
pentru EA,
pentru familiile noastre,
pentru cunoscutii nostrii
si pentru toti ceilalti oameni care fug de nebuni in aceste cateva secunde pe care le avem de trait pe-aici, pe-aceste meleaguri!

Iarta-ma, Doamne!

As vrea sa incerc sa nu mai gresesc!

As vrea....