Cine sunt? Nu te speria, nu urmeaza o intreaga dezbatere pe tema asta, plina de clisee oribile, dar jur ca habar n-am cine sunt!

S-ar putea ca aceste randuri sa fie ultimele... s-ar putea... "sa ma las de fumat"... cel putin in acest loc atat de vizibil...

De ce as vrea (am vrut? vreau?) sa imi impartasesc nebunia cu orice (ne)cunoscut care, printre click-uri si vorbarie inutile, nimereste aici?! Cand am pornit eu aceasta confesiune si de ce am continuat-o?

E bine sa vorbesti, dar de ce as mai vorbi cu tine, cand eu stiu sa imi raspund, singur, atat de frumos?

Nu ma incalzeste cu nimic, aparent!

Si daca to vrei sa stii ce se intampla cu viata mea, for fuck's sake, suna-ma, pentru ca jur, anul asta mi-a lipsit un telefon de la tine, un amarat de telefon care sa ma intrebe daca mai stiu sa traiesc!

Mai stiu, thanks for asking, cu greu, dar rezist!

Se intampla prea multe lucruri
STAI
NU TIE ti-este adresata partea asta, desi o gasesti AICI! Vreau sa imi scriu mie, poate asa o sa-mi gasesc puterea... fuck off, laugh, cry, but finally FUCK OFF!... sau da-i drumul dorintei de a ramane, ascult-o, foloseste-o si STAI!

Nu stiu ce se intampla cu mine... si spun asta intr-un moment (culmea) de maxima luciditate. Nimeni nu-i perfect (ti-am spus ca sunt pus pe clisee) ...dar nici chiar asa! Unde o sa ma duca toata nebunia asta? De ce nu o pot opri? De ce nu vreau sa o opresc? Ar trebui sa o opresc?(Ma refer la inclinatia mea spre imaginar in detrimentul a ceea ce GRESIT e numit "viata"!) NU! NU! NU!

Asta stiu eu sa fac cel mai bine, si daca tot am pornit pe drumul asta, ajuta-ma sa devin cel mai bun... abea atunci vom putea trai fericiti pana la adanci batraneti!

C'est tout!

Really, that's all!

Cu drag, si nici urma de dor,
Mircea Leonte

pagina asta... e pentru tine

.

Intru seara in casa. Sunt obosit si mi-a fost frig. Pana apas intrerupatorul e intuneric. Ma asez sa mananc. Sunt inconjurat de o racoare puternica, specifica oamenilor ca mine. Ma doare stomacul si imi fug imagini (prea multe) prin cap. Cu totii facem greseli, insa unele dintre ele, desi in ochii nostri au o justificare perfecta, nu ne vor fi niciodata uitate. Tremur. Dar ma linistesc repede, stiind ca urmeaza sa vorbesc cu tine... sa ma suni! Si uit si de mancare, si uit si de pepenele de pe masa si sunt la un pas de a uita si de tigara! ...dar scurta migrena imi deschide ochii, aratandu-mi un telefon lasat singur, nebagat in seama, in celalalt capat al mesei. Imi amintesc acum ca tu, da, chiar tu, mi-ai spus foarte de curand ca nu mai vrei sa auzi de mine!

Ascult o falsa tacere si o falsa liniste.

Cine esti, cine ai fost si de ce nu pot sa-ti mai aud vocea calma si dragastoasa, intrebandu-ma:
- ce faci, honey?

Si astfel se nasc noi randuri, noi taieturi si noi randuri taiate. PAGINA ASTA-I PENTRU TINE! Eu nu mai scriu... tu nu mai citesti!

nici titlu nu mai am

Sunt intrun moment in care, am impresia, ma gadila inspiratia. Mi s-a parut mie ca in ultimele zile s-a dat la mine, dar am refuzat sa ma las prada mangaierilor sale parsive. Privirea ei o tradeaza, sigur ma va parasi exact inaintea unui orgasm.
Nu ar fi bine sa puteam uita ceea ce ne dorim , intro singura clipa? Sa ne asezam pe scaun, oftand, sa fumam o tigara , poate chiar sa gustam un gin, si la ridicare sa ne vedem de viata ca si cum nicio durere nu si-a ascutit unghiile de viata noastra. Da, asta vreau sa mi se intample azi... poate si maine... dar sigur ar fi bine daca ar incepe acum, pentru ca uite, deja am cerut un chibrit!
Viata mea se transforma intrun vis urat, mereu acelasi. Traiesc intrun vis si in acest vis tampit visez lucruri din ce in ce mai marunte. Incep sa ma pierd. Merg pe strada si pana nu-mi vad reflexia in vreun geam inaintez convins ca nu sunt decat o dara de miros lasata in urma de vocea unei fete ce obisnuia sa ma iubeasca. As spune ca am ajuns de unde am plecat, dar acel loc... nici el nu mai exista. Nu stiu unde sunt, cine sunt, ce fac si ce ma voi face, in ce sau cine am sa ma mai transform!
Imi este imposibil (si desi as vrea, nici nu incerc) sa meditez atat de tare incat sa ajung in starea de embrion, pentru a ma renaste mai curat, mai bun, mai indragit, din propria-mi mizerie!

...va mai amintiti cum eram, voi, ochi negrii superbi de bebelus?
Azi nu mai sunt acelasi! Dar voi, pe unde umblati si ce vedeti?
Nu va mai aduceti aminte de mine? Pentru ca jur ca mie imi lipsiti enorm!

...cu drag,
cel ce am fost,
cel ce , altul, voi fi!

...dar nu acum

Am trecut deja prin multe,
dar uite ce am scris,
cine-a venit, atunci s-asculte
Tot ce am sau nu de zis!

voci de copii: tine-ti gura-nchisa
creatia-i inca interzisa,
nu te urca pe scaun,
nu deschide usa,
nu mai gandi atat,
nu te-apuca de numarat!

un barbat: asta-mi este scena,
doar pe-asta o mai stiu,
imi las in urma viata,
cand nu pot fii ce vreau sa fiu!

sa nu deschid ochii
eu nu mai pot acum,
sunt singurul care triseaza
in ochii celorlalti, inchisi.

Priveste inapoi,
cand simti ca nu mai poti!
dar stai, tu nu mai poti
inapoi privi!
Nu ti-a ramas nimic
dup-atata numarat,
te-ai pierdut inca de mic,
cand pentru prima oara, te-ai jucat!

nu-i vina noastra
poate
Asa am fost si suntem
educati
credeam ca le stim, dar nu-i asa,
pe toate,
Dar nu stiam ca suntem
numarati!

Ma duc, imi vad si eu de drum
-m-as mai juca, dar nu am cum-
tu nu te ascundeai, oricum,
m-opresc din scris ramane fum
... si scrum!
.
Astia-au fost actorii,
cu ei eu m-am jucat!
(dar si cu spectatorii,
ce s-au pus pe-aplaudat!)

.............ramas bun.....................
.............aplaudati!....................
.......................dar nu acum!........
.......................DAR NU ACUM!........

un joc

Am obosit si n-am mai scris de mult
Am obosit si-s saturat sa mai ascult
Acelasi reprosator refren
again
and again.
Obisnuiam sa vobesct tare,
tare
condus de o puternica-ncapatanare
si de vesnica dorinta mare,
mare
de-a ramane in picioare!

Au trecut anii rand pe rand,
dar majoritatea m-au gasit umbland
printre randuri
si vrand nevrand
c-un scris timid si bland
am inceput sa ma joc cu propriile-mi ganduri!
M-am pierdut si nu mai inteleg nimic
si capul mi se face tot mai mic,
tot mai mic
si doare ca asa se-ntampla mai mereu
cand totul devine tot mai greu,
tot mai greu.

vreau doar sa scriu
doar sa creez
doar sa fiu
propriul meu crez
doar sa traiesc
sa te ascult
sa te iubesc
tot mai mult
da, tot mai mult.

Aici sunt. Cu un caiet alb in brate, mazgalit de cerneala pe un deget, o tigara cu gust oribil si o bucata de pepene pe masa, scriind, jucandu-ma. Am uitat inceputul si incep sa ajung aproape de final (acelasi "aproape"?). Ar vrea sa se plimbe pe-aceste pagini cateva personaje care se joaca "de-a v-ati ascunselea" , dar dau nas in nas cu lipsa mea de concentrare si se retrag... pentru moment(cand vei termina de citit aceste randuri, probabil ma voi fi apucat sa pun ochii si sa numar)! imi consult "ciornele" ( acel loc'sor din telefon unde ma pierd uneori) vrand sa extrag adevaruri (date de aceeasi sursa - subsemnatul)pentru a le folosi in dialogul meu cu ei... sau voi... acei spectatori carora le voi asigura un loc in fatza... foarte in fatza!

Asa ca, sa nu te mire, draga TU, draga JURNALULE, ca seara zilei de maine ma va gasi (sper eu) liber, imbratisand cu drag cele cateva imagini din mintea mea tembela.

Deci, sa ne vedem cu bine,
cu foarte bine!

p.s. : mi-e dor de TINE,
doar de TINE!

... inainte de a-mi transforma "versurile" in manele, nu uitati de drepturile de autor :))

Hai, treci si tu!

Este ora 03.00. Tocmai am iesit pana afara, amandoi.

- Imi aduce aminte de Anglia, asa m-am simtit si atunci inainte sa plecam.
- Da… pana iarna trecuta de fiecare data cand ningea pentru prima oara, imi aduceam aminte de diverse tampenii din viata mea… cred ca iarna asta o sa imi aduc aminte cum am stat pe Dawlish Road in fata casei, noaptea, si am baut un pahar de vin rosu.
- Daca ne mutam in alt loc cred ca ma simteam la fel… poate mai ok… dar asa…

Treptele pe care am stat erau reci. Batea gandul (ciudat, eram cinci randuri mai jos cand am recitit ce-am scris aici si ma mir ca a iesit asta in loc de “vantul”… las asa!) si o reclama din tabla scartaia. Am intrat in casa.
- O sa zica vecinii ca am luat-o razna!
- Ce cald e in casa asta!

Trag scaunul mai aproape, inclin ecranul de la laptop si scriu:
Suntem trecatori. Nici nu ne dam seama cat suntem de trecatori…

Aveam o carca de idei si fraze pentru subiectul asta adineauri, dar se pare ca le-am uitat… uite ce-a mai ramas ( sau ce gasesc acum in cap’sor) :
… suntem exagerat de trecatori! Pentru lumea care trece pe langa noi, suntem doar niste trecatori… si ei pentru noi. Tot timpul se vor gasi altii care sa faca acelasi lucru, poate chiar mai bine! Pentru ploaia care cade de cateva saptamani, suntem doar niste trecatori. Chiar daca noi trecem, va gasi ea hainele cui sa le ude ( pentru ca, nu-i asa, nici nu stim cum e sa fugi dezbracat prin ploaie)! Pentru cuvintele care ne ies din gura, suntem niste trecatori. Ele ies, isi fac rostul, ranesc, bucura, tac…dar mereu si mereu apar la loc! Aveam mai multe exemple in cap… dar mi-au trecut… sau am trecut eu pentru ele…

De fiecare data cand mergeam cu trenul undeva ( ciudat cum mereu imi vin imaginile astea cu trenul) si priveam pe geam oamenii care ramaneau in urma, ma gandeam cum “saracii, uite, ei raman cu ale lor treburi, ale lor vieti, si eu plec mai departe spre scopul meu”… fara sa imi dau seama ca si ei gandeau la fel despre mine! Mai dureros era cand ajungeam la destinatie si realizam ca am uitat de ce m-am dus de la bun inceput.

… suntem exagerat de trecatori. Muzica asta pe care o ascultam acum, habar n-are de existenta noastra, gura aia de apa din pahar isi va vedea mereu de treaba ei, la nesfarsit, nu va disparea niciodata complet, fotografiile alea puteu la fel de bine sa surprinda pe oricine altcineva, nu le-ar fi interest decat formatul si tipul hartiei, blogul asta putea sa fie scris de orice degete, laptop-ul asta putea sa serveasca altcuiva, la altceva, ideile astea au mai trecut si prin mintea altuia, voi veti mai citi si alte randuri…

Casa asta va primi pe altcineva in ea. Si asta incepand de sambata. Si asta pentru ca alta casa ne asteapta, despre care am uitat ca se cheama “acasa”. Si asta pentru ca suntem trecatori. Atat de trecatori incat ne doare… incat habar n-avem ce simtim si ce Dumnezeu am scris…

Asa ca… poti sa treci mai departe…

Toate trec.

O sa treaca si-asta!

Doamne’ajuta!

De-a v-ati ascunselea - fragmente

As vrea sa pot sa exemplific ce vad acum in capul meu.
Dar tot ce-as putea reproduce ar fi mici franturi, nesemnificative, derananjante chiar, din intreaga poveste.

Eram la mare, doua corpuri, doua umbre, un fel de pete in orizontul serii... In stanga noastra valurile isi continuau cearta, in timp ce, in spatele nostru, batranul somnoros cobora linistit, inrosit de atata umblat in jurul pamantului. Eram din stanca, si tot ce puteam face, am facut! Se transformase in apa, era un trup si-o inima numai din apa, atat de clara si de limpede incat prin ea se vedeau toate pasarile frumos colorate ce zburau pe-atunci pe cer. Se ondula incet peste mine. Dimineata ma gasise alergand ud leoarca pe plaja, auzind in timpane zgomotul puternic al unei ape... curgatoare. De atunci, imi place sa ma joc cu apa. In fiecare dimineata tin mainile sub jetul de apa de la robinet, indreptate spre fatza mea... asa simpt cu fiecare strop sarutul ei prelung din acel vis.

O mai intalnisem in timp ce un vers m-a trimis in albul unei nopti pictate de zapada si ger. Iesisem de la marginea padurii, din casuta mea de lemn, jucandu-ma de dor... cu un bulgar. Privind in departare, am surprins un tren mergand de nebun, spre intrarea in tunel. Am inceput sa-l urmaresc, precum un lup alb, infometat de dragoste. Pe singurul geam deschis, statea, pe jumatatea afara, cu parul lung brunet, plangand, privind inapoi. In clipele alea, pentru ea, EU eram stropii de ploaie si de ninsoare, sarutandu-i gatul, obrajii si ochii. Intrasem in tren sa o gasesc. Priveam in fiecare compartiment, luminat doar de cate o lumanare intarziata, pentru a gasi cupluri fericite de oameni reali, tinandu-si de frig imbratisati. Urlam si zbieram si muream caci ajunsesem in fatza trenului si ea disparuse o data cu exact acei fulgi care ii mangaiau sufletul atunci cand o vazusem din departare. Tot ce am gasit in compartimentul ei, pierdut intr-un colt in intuneric, sprijint de geam, a fost un ursulet maro, udat de ploaie...sau de lacrimile ei cand isi luase ramas bun. Il am si acum, traim aceasi drama, ne mai tinem de urat cand incercam sa ne inmuiem buzele in apa cu gust de gin. Se pare ca nu e locul potrivit, pentru ca de fiecare data tot gasim pe altcineva, cu alte povesti, care de care mai indepartate.

Scriu, ca sa nu uit. Sau scriu tocmai pentru ca vreau sa uit! Am fugit si eu la randul meu, si jur ca inca ma dor picioarele si jur ca inca imi bate inima!

Revin... sunt doar eu, un scaun, un pdium si mult public. De ce?

Se aud tunete afara, probabil iar incepe ploaia... nu se mai aude nicio melodie... sssh, nu-ti fie frica.... asta imi aduce aminte de ceva...

so if I lay here...