Si daca nu sunt un geniu... ?!

- Da....
- Asa incepi tu sa scrii?
- N-am dormit de trei zile...
- Ai dormit azi, zece ore!
- Prea putin... mi-a luat trei zile sa intru in starea asta...
- Ce stare?
- De boemie... de creatie...
- Dar vad ca ti-a trecut!
- Nu stiu sigur daca mi-a trecut, daca mi-e lene sau daca merit sa....
- Sa ce?
- Sa-ti pierzi timpul cu mine...
- Nu pierd nimic, imi esti simpatic!
- Multumesc... iti sunt simpatic, dar nu din motivele potrivite...
- Te aberezi!
- Nu, nu... nu cred... ai pierdut deja sapte linii de dialog cu mine si nu ai simtit nimic...
- Le numeri?
- Acum ca a trebuit sa scriu replica asta, da...
- Continua!
- Am intalnit ieri cativa oameni...
- Ce vroiau de la tine?
- Oamenii... nimic... ei nu m-au intalnit pe mine...
- Nu spune asta!
- E... e adevarat... eram langa ei, dar ei erau prea ocupati cu VIATA...
- La ce se refera acest “caps lock” ?
- Am avut sentimentul privindu-i ca apartin unei alte realitati... ironic, ei se jucau cu ea...
- Ma pierzi printre randuri! (sper ca nu le-ai numarat si p-astea)!
- Vreau sa zic... descopar, ca si ieri, ca eu NU SUNT UN GENIU...
- Ma faci sa ma doara stomacul! Cum ai fi putut pretinde asta?!
- Nu stiu... cateodata puteam sa jur ca am avut idei geniale... ca am spus ceva demn de imbratisat, ca am fost prezent in lumea celor care nu cuvanta...care nu cuvanta in limbajul asta total lipsit de ARTA... dar simt, transmit, traiesc...
- Ce vrei, om mic ce esti?
- Sa intelegi de ce uneori plang printre litere...
- Acum?
- Nu, sunt bine...
- Ti-e frica?
- Ca nu am talent, da...
- Ai rabdare!
- Nu, nici d-aia nu mai am de mult...
- Ai rabdare si o sa descoperi singur ca unoeri poti deschide umbrela sa nu cada intunericul peste tine!
- Am invatat de mic sa desenez ploaia...
- Te minti singur!
- Asa-i, sa-mi fie cu iertare... uneori sunt ingandurat... sa nu spun trist...
- Asculta-ma : Tu esti ceeea ce FACI, tu esti ceea ce obtii cand casitigi LUPTA, tu esti EA, tu esti RANDURILE astea si PUNCTELE tale de suspensie, tu esti EA ce mica, tu esti un anumit VIITOR, tu esti o VIATA, tu esti ce te-a facut DUMNEZEU, tu esti ce SCRII acum, si crede-ma, scrii bine!
- Dar nu sunt genial...
- Ti-ai dori asta?
- Nu, dar ideea asta cu “nu sunt un geniu” mi-a venit in cap de curand si m-am gandit ca o pot transforma intr-un text pentru blog, sa ai ce citii... stii doar ca cititul te ajuta si pe TINE sa inveti cine esti... ce ai....
- Geniile mor repede!
- Iar altii mor... ca prostii...
- Mai ai?
- Inca putin....
- Te-ai intins pe toata pagina deja!
- Nu vreau sa “save” pana nu le spun celor doua fetite din viata mea ca le iubesc enorm si ca voi darama din temelii imposibilul si-l voi face posibil pentru a il folosi pentru binele nostru, al familiei superbe pe care ne-a dat-o Dumnezeu!
- Ha, ai renuntat la puncte puncte!
- Pentru EA si EA, renunt si la tine!
- Nu poti face asta!
- Nu as avea de ce...
- Mi-a placut cum M-ai scris acum, sa stii! Zambesc !
- Vei zambi mereu, vei vedea!
- “Save”!
- “close”...
- “Publish”!
- “copy”...
- “Paste” the link!
- Enter!!!



- Comment?

(nu) am intalnit si romani fericiti

Este azi, 11 mai, ora 01.30. Am inceput sa scriu.

Mi-am propus de mai bine de o saptamana sa fac asta, dar ... am tot amanat din lipsa de... as zice de inspiratie, dar pentru ce scriu eu aici, nu stiu daca am nevoie de ea.

In ultimele zile, nu stiu ce s-a intamplat cu mine: am sunat prieteni vechi, mi-am cerut iertare, am salutat lumea pe strada zambind, am simtit dorinta de a vedea cat mai multi cunoscuti... Acum cateva seri am realizat cine sunt, si, mai ales, cine sunt ceilalti.
Am fost SINCER... si nu ma refer la discutii cu tine, cu EA sau cu altcineva... ci, am fost sincer cu MINE! Mereu am evitat sa fac asta... mereu am evitat sa privesc adevarul.... asa cum niciodata nu-mi verificam costul suplimentar pana in clipa in care imi venea factura ( sper sa nu fac asa si in viata). Pana acum o saptamana am avut niste depresii crunte. Asa suntem noi, oamenii... tristi. Dar...

Pauza. Cred ca am nevoie de inspiratie. Mi-e greu sa scriu acum, nu stiu de ce. Se pare ca nu sunt singurul in situatia asta, la ora asta. Ha, ia uite, am invatat sa tastez cu mai mult de doua degete! O sa incerc sa nu vorbesc prea mult. Am avut momente in care pur si simplu scriam fara sa gandesc, iar de ceva vreme, gandesc si, cel mai important, traiesc... dar nu mai scriu.

Sper ca nu te oboseste stilul meu.

Un om care are pretentia de a crea ceva, trebuie mai intai sa TRAIASCA. Nu poti sa te joci de-a poezia daca nu stii mai intai sa plangi. Problema este ca atunci cand traim, ne plangem de asta. Cand nu mai traim, parca am mai vrea o tura. Si abea la sfarsit ne dam seama cat de bine ne-a prins durerea pe care am simtit-o in cur cand viata ne-a tras-o pe la spate.

Ei bine... nu ma mai dor bucile, nu ma mai doare nici capul, parca rinichii ma mai chinuie putin... cu inima nu mai am probleme de mult... iar sufletul, ah, dragutul de el, sufletul se bucura si el pentru mine, pentru faptul ca incerc sa am grija de el si pentru ca sunt din nou, EU.

Ma bucur, draga jurnalule, ma bucur din suflet pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce am, pentru ceea ce am facut, pentru ceea ce voi trai. Nu voi spune ca sunt fericit, pentru ca inca nu sunt, dar pot spune in gura mare si cu mana pe inima: ii multumesc lui Dumnezeu si ... mie si Ei si tuturor pentru ca in clipa de fata imi permit sa aberez, pentru ca mi-am permis mereu sa fiu liber si pentru ca, desi la timpul ala imi plangeam de mila, am TRAIT si inca TRAIESC!

Sunt Mircea Leonte si sunt VIU (primul pas e sa recunosti)! Sunt fiul parintilor mei, sunt un boem tampit, sunt varsator, sunt un nimeni, sunt un geniu, sunt un incult, sunt un inapt, sunt talentat, sunt visator, sunt norocos, sunt slab, sunt lenes, sunt las, sunt tupeist, sunt modest, sunt simplu, sunt ciudat, sunt indragit, sunt sociabil, sunt admirat, sunt injurat, sunt trist, sunt multumit, sunt cum ma vezi tu, sunt cum ma vad ei, sunt ceea ce sunt, dar, crede-ma draga jurnalule, nimic din toate astea nu conteaza, pentru ca...pentru ca.... SUNT CASATORIT cu EA si, mai mult de atat, SUNT TATIC, al unei fetite geniale, o bucatica din inimile si trupurile noastre, careia Dumnezeu i-a dat viata pentru a ne bucura zilele! Ce as mai putea cere de la viata, prostutule, cand tocmai am primit cel mai frumos dar?!

Daria Alma Leonte. Ne rugam pentru EA si luptam pentru EA. Si sigur vom TRAI toti trei, asa cum stim noi mai bine.

Este azi, 11 mai, ora 02.17. Fetita mea papa si plange, este superba si este a NOASTRA! Am terminat de scris... pentru moment.

NE-AM LUAT

Nu stiu, draga jurnalule, daca ma cunosti….

Nu stiu de ce simpt ( da, cu “p”, pentru ca asa m-am obisnuit eu de mic copchil) nevoia sa iti spun chiar tie multe dintre tampeniile ce-mi strabat cap’sorul si viata…

Nu stiu daca tu chiar intelegi ce vreau eu sa-ti spun ( ce vreau eu sa-ti spun? ) , sau doar ma primesti intre putinele tale pagini din… curiozitate sau pofta de barfa…

Nu stiu daca ma stii ( ridica mana daca nu-ti plac “i”-urile mele), sau daca te stiu sufficient de bine incat sa ne deschidem in halul asta unul in fata celuilalt…

Nu stiu… si poate chiar nu vreau sa stiu… insa pentru moment, ma multumesc pe deplin cu relatia asta… la nivelul literelor...

Si daca tot nu stim nimic unul despre celalalt, si daca tot stim totul unul despre celalalt, hai, ia un loc cateva secunde, sa-ti mai zic o vorba, ca in vremea cand inca nu stiam a scrie, a asculta :



Intrasem in Sala Mica, ultimii veniti, fara billet si fara loc. “Push-up” se chema tentativa de piesa la inceputul careia toti ceilalti 50 de spectatori s-au uitat la noi cum ne impiedicam de scaune si cum incercam sa ne refugiem pe doua locuri alaturate. In ciuda protestelor noastre, am fost plasati de catre plasatoarea TSA, pe doua randuri diferite, EA ajungand sa stea pe scaunul din fata mea. Voi trece peste alte descrieri inutile si plictisitoare legate de cat de frumos cadea clopotul de lumina pe umerii ei, de cat de frumos imi mirosea o tigara aprinsa de un actor si de cat de frumos suna telefonul sunetistului ( ce ironie) si iti voi spune sincer ce a contat defapt in acea seara: incepusem sa tremur (era iarna, ce-i drept, dar eram imbracat bine) si pandeam o sincronizare intre stinsul luminii si zgomotul facut de cineva, oricine, ca eu sa-mi pot... plictisor! Uite, pe scurt: mi-a luat o ora si ceva sa am curajul sa ii ating mana! Da, o ora si cateva minute! Vreo zece! Dar in clipa in care degetele noastre s-au intalnit pentru prima oara, au hotarat cert ca trebuie sa starneasca nebunia din inimile noastre! Si nebunia incepu....

Urmatoarea zi ne-a surprins plimbandu-ne cu autobuzul o zi intreaga!
O alta zi a tras cu ochiul si ne-o observat stand la masa vecina si facand juraminte pe servetele “ca orice-ar fi, imi voi petrece revelionul la Cluj alaturi de Mircea/ Ionela”!
Inca o zi ne-a observat bufnindu-ne rasul in clipa in care eram la un pas de a ne saruta pentru prima oara.
Cateva alte zile au fost martore unui intreg sir de nebunii (a)tipice de “tineri indragostiti”.
Ziua cea mai visatoare dintre ele, a asistat la momentul in care noi ne-am indragostit, pe net, de satul Cartisoara, Sibiu, atunci cand am jurat ca intro buna zi (cea mai frumoasa zi) ne vom logodi in acea Bisericuta.



Ei bine, nu ne-am logodit... si nici acea frumoasa zi n-a mai venit.... DAR a venit o alta zi, una genial de superba, care ne-a fost alaturi, pe post de nasha, sora, mama, frate, prieten, prietena si martor la momentul in care eu si EA ne-am unit sufleteste in fata lui Dumnezeu, CASATORINDU-NE in cea mai primitoare Bisericuta din lume: Cartisoara.
Si pentru asta, mi-am propus sa nu mai numar zilele, sa nu le mai clasific, ci sa le traiesc pur si simplu alaturi de EA, multumit la culme de faptul ca in viata noastra
exista prieteni,
exista iubire,
exista noroc,
exista Dumnezeu,
exista vise,
exista sanse,
exista cuvinte frumoase si, mai ales...
va exista si EA cea mica, Daria Alma Leonte...
care inca nu stie sa numere...

dar pe care, o asteapta incepand de azi, o splendoare de carucior cu ursuleti pe el!

Ma gandesc la ce titlu sa-i pun...

Veneam de la mare. Facusem autostopul in Mangalia 2 ore, timp in care nu se deranjase nimeni sa se lase deranjat de mine in masina lui. Dupa o scena in care doi politisti "incognito'" au facut exces de zel si s-au uitat prin rucsacul meu in cautare de bijuterii furate, am hotarat sa ma inghesui in personalul spre Constanta. La fix ( asa cum mi se intampla de cand ma stiu) am reusit sa prind si acceleratul spre Cluj, via Brasov. Eram singur. Pardon, calatoream singur. Era vara. Sau sfaristul verii. Eram tanar. Foarte tanar. Si acum sunt tanar, dar parca atunci eram chiar suspect de tanar... In fine! Nu stiu ce ma apucase, dar eram intro stare foarte... hai sa-i spunem "romantica", desi suna ... nepotrivit. Nu gasisem bilet cu loc, dar am avut norocul sa gasesc un loc liber intrun compartiment de familisti, adica mama, tata si copiii, respectiv mama, tata si copilul. Stateam la geam, la cel care da spe culoar. Dupa cateva ore de dureri infernale de buci si de urechi de la zumzetul puradeilor, creierul mi se hotara sa se relaxeze intrand in starea de veghe. Si a tot stat el asa (trecuseram pe langa multe lanuri de secara) , pana cand auzi un scartait de roti... de roti de tren. Monstruosul vierme metalic opri intro halta cu pretentii de gara de oras. NU urca nimeni. NU cobora nimeni, nici macar fumul de tigara ( caci pe vremea aia se fuma in tren). M-am trezit. Mi-am sters urma de saliva de la gura si mi-am indreptat gatul scrantit. Ochii mei se hotarara sa priveasca pe geam si, mai mult, corupsera si picioarele sa se ridice si corpul slab sa se intoarca. In stanga cladirii ce servea de "gara" se odihneau cateva banci. Pe banci se odihnea un corp de fata. In mainile fetei se odihnea o carte. In carte trebuie sa se fi odihnit o poveste, caci ce fel de carte ar fi putut fi aia daca nu avea poveste?! Deasupra cartii se odihneau doi ochi. Mai sus de ochi, precum o salcie, curgea un par lung, negru. Undeva in zona aia ascunsa, la umbra, saturate de atata caldura, doua buze mangaiau o limba visatoare. In fatza visului, se afla un tren. In tren se afla un afurisit de personaj de poveste. In spatele idiotului de personaj se poate sa ma fi ascuns chiar eu. Eu, care tocmai ma trezisem calatorind singur, cu o vaga predispozitie spre indragostire. Acel corp de fata pe care eu il priveam, statea pe o banca, undeva in dreapta compartimentului meu, citind. Pot sa jur ca trenul pe care il astepta, tocmai ajunsese. Pot sa jur ca mi-am auto-impus sa ma uit tinta la ea. Pot sa jur ca am jurat ca daca se uita la mine cobor din tren si ii jur dragoste eterna. Iar el, acel corp de fata, poate sa jure ca in acea zi de august, de acum cativa ani, n-a tremurat deloc cand a intalnit tampenia din ochii mei, din spatele geamului murdar de-atatea bale scapate de miile de pasageri. Doua corpuri necunoscute, ramase necunoscute pana in ziua de azi. Unul dintre corpuri scrie acum pe un blog, fumand. Celalat corp, Dumnezeu stie prin ce gara se preface ca citeste. El, acest din urma corp, nu va citi niciodata acest blog. Chiar daca un anumit corp va avea senzatia ca recunoaste acest corp care scrie, se va insela.

Tot ce vroiam sa spun, e faptul ca sunt nebun dupa povesti de dragoste ivite in gara, in autogara, in statia de taxi sau in aeroport... in special in gara!

Am (re)cunoscut-o pe EA la Modarom. De-atunci, am mers impreuna la gara, de multe ori. Chiar daca am plecat cu trenul, traindu-ne povestea superba de dragoste, chiar daca am stat pur si simplu la o tigara, pe o banca, o ora, sau chiar doua, ne-am indragostit tot mai mult cu fiecare tren ajuns sau plecat.

Nu regret NIMIC din ce am facut, ci din ce NU am facut. Din tot ce regret ca NU am facut, NU regret ca al meu corp nu a coborat in acea zi, in acea gara, pentru un alt corp.

Am intalnit-o pe EA. EA gateste acum, pentru amandoi. Corpul meu e in camera de langa. Mai mult de-atat, inima mea e tot aici, langa EA... si asa va fi mereu... forever and ever again...

Voi "saruta mireasa" pe 17 aprilie, anul curent... si multi ani dupa ... chiar daca vom fuma aproape nostalgici prin gari, chiar daca trenul asta in care ne amortesc bucile uneori, ne va duce in fel si fel de gari, chiar daca vom adormi inghesuiti pe banchete, chiar daca nu am prins pana acum acel bilet cu loc, chiar daca necunoscutii vor ramane necunoscuti sau cunoscuti, chiar daca nu se mai fumeaza in tren, chiar daca CHIAR NOI vom fi acel "mama, tata si copilul", chiar daca semnalul de alarma va fi tras de sute de ori, chiar daca nu vom gasi cuvintele potrivite pentru integrame, chiar daca vom plange, rade, sughita, basi pe ascuns sau vom schimba vorbe de uitat cu cei din compartiment si multe altele, JUR ca voi calatori pana la sfarsit cu EA, si ii voi da ploverul meu sa doarma pe el, si ii voi tine piept nashului cand va dori sa ne coboare "la prima", si o voi invita la o tigara in diverse halte, si ii voi citi ce scrie pe cladirile "unde am ajuns" si ii voi povesti despre cat de mult... despre cat de mult... despre cat de mult imi place sa fim doua personaje intr-o poveste geniala de dragoste, intamplata, uneori, in gara!

N-am venit sa cerem...

Este ora 1 noaptea (sau duminica dimineata). Nu voi scrie mult. Vreau doar sa spun ca... imi pare rau! Imi pare rau pentru enorm de multe greseli pe care le-am facut de-a lungul timpului si regret tot mai mult ca am ranit, candva, cred, diverse personaje, voluntar sau involuntar.
Cand eram mic, mergeam mereu la Biserica, cu toata familia. Mi-a trecut, de mult... si cred ca-mi pare rau.
Pe vremuri parca... ma rugam mai din suflet!
M-a prins miezul noptii inchinandu-ma in fata televizorului... si m-a durut putin ... nu stiu de ce... sau stiu! Nu am vrut sa merg la Biserica de Inviere pentru ca urasc galagia monstruoasa pe care o fac toti idiotii mersi acolo pentru a... ei stiu de ce. (Na ca iar pacatuiesc, judecand aproapele :D ).
Pana acum cativa ani obisnuiam sa ma impartasesc si sa ma spovedesc... din comoditate n-am mai facut nici asta... nici post n-am mai tinut, nici macar o zi!
Am incercat sa vad in spatele sticlei televizorului, in spatele multimii, in spatele cantarilor ortodoxe, in spatele preotilor si m-am rugat... cred... sau poate doar am spus aceasi "poezie" pe care o mai spun din cand in cand...
Cert este ca ma simt putin mai usor.
In noaptea asta nu mai iau masa cu ai mei, pentru ca ACUM am propria MEA familie... si sunt foarte multumit de asta! Si ma rog Lui Dumnezeu sa-mi dea putere si intelepciune sa am grija de EA si de EA cea mica, mereu. Si sper ca El, Iisus Hristos, care a murit si a inviat pentru noi toti, sa ne lumineze calea tuturor si sa ne ierte pe noi toti, caci sigur avem o carca de tampenii facute la activ, care ne apasa, din cand in cand, umerii!
Dupa un "Doamne'ajuta" si un semn al Crucii facut cu diferite ocazii, de sute de ori mi-a scapat cate o injuratura sau mi-am aprins imediat dup-aia cate o tigara... si-mi pare rau pentru asta si sper sa nu o mai fac... la fel de des!
Nu mai scriu nimic acum... pentru ca nu mai stiu a scrie.
Un gand bun, pentru voi toti!

Imi aduc aminte de o cantare superba ( cred ca era colind :) ) "... n-am venit sa cerem, am venit sa dam!"

Hristos a inviat! ,
pentru mine,
pentru EA,
pentru familiile noastre,
pentru cunoscutii nostrii
si pentru toti ceilalti oameni care fug de nebuni in aceste cateva secunde pe care le avem de trait pe-aici, pe-aceste meleaguri!

Iarta-ma, Doamne!

As vrea sa incerc sa nu mai gresesc!

As vrea....

Eu ce ma fac, ca nu stiu sa fluier?!

As fi vrut sa nu mai scriu nimic cateva saptamani, sa ramana primul post-ul cu vestile legate de noua mea viata. Dar ma mananca degetele... e de la vreme, sigur o sa-mi treaca.

Ce te faci cand viata nu iti ajunge pentru toate visele?!

Am deja 22 de anisori ( da, “deja”, pentru ca ieri abea ce-mi inflorise parul de pe fata si ma laudam cu el), ma insor si o sa am si copilut. Trece timpul mult prea repede pentru mine. Cineva imi spunea  ieri ca ma grabesc, ca toata viata am fost un grabit. Asa e. Daca ramaneam in urma, ma mai astepta pe mine timpul? Ma mananca in fund uneori si scormonesc trecutul cu batul... dar mereu el ma musca de nas. Nu sunt sensibil, dar unoeri se strang atat de multe amintiri intrun singur om, incat... incat! Nu regret mai nimic din tot ce am facut, ci doar ce nu am apucat sa fac de teama.

Ne potrivim de minune, amandoi. Suntem, cum s-ar spune, pe aceeasi lungime de unda. Ma bucur ca tot timpul cand deschid gura, EA parca stie ce vreau sa spun...si invers. Imi place de mor faptul ca ne jucam cu imaginatiile noastre si ne facem planuri si vise care mai de care mai ...altfel decat cele obisnuite. Avem aceleasi gusturi, dar stim sa avem pareri diferite. Altfel ar fi periculos de banal.

O sa ma vopsesc albastru in cap ( o suvita, doua, trei) , inainte de cununia civila. EA iar s-a tuns, stie ca asa ma voi indragosti iar de EA... asa cum fac aproape in fiecare zi cand descopar ca e langa mine!

Vara trecuta am stat o noapte intreaga doar de dragul de a ne da seama ca semanam leit. Am rugat o prietena sa caute niste sticle in beci. Am cumparat lipici si diverse tampenii de la Creativ ( daca am avea noi magaziunl asta, ne-am muta acolo, cu tot cu Daria). Printre pahare de bere, rasete si tigari am reusit sa facem ce vedeti in poza de mai sus ( “click pentru a mari” ). Da, poti sa le cumperi draga jurnalule, dar o sa te coste ceva, pentru ca in vazele alea sta dovada vie ca eu si EA suntem facuti unul pentru celalalt! O sa intelegi tu mai incolo, cand o sa facem si magnetii de frigider :))

Cea mai mare problema pe care o avem este ca nu ne permitem, din o multime de puncte de vedere, sa facem toate tampeniile care ne trec prin cap! Sunt convins ca DOAR IMPREUNA vom reusi totusi sa invingem morile de vant si sa aratam lumii ca putem sa ajungem in panzele albe si-napoi... ca doar nu am luat-o razna degeaba... blogul asta e primul pas!

Stiu ca nu zic nimic nou sau “uau” in textul asta, dar te rugam sterge-te pe picioare inainte sa intri si sa lasi comentarii...

Sa lasi comentarii...

Lasi comentarii...

Comentarii...

 

Asadar...

Este ora 04.30.

Stau pe canapeaua din noua "noastra" bucatarie.

Nici nu stiu daca as vrea sa dorm sau daca as vrea sa scriu.

"Avem" o biblioteca veche ( era un fel de dulap in perete ), pe care totusi am personalizat-o cum am stiut noi mai bine.

Stam aici de doua saptamani... poate chiar trei.

Suntem in Brasov de mai bine de o luna si totusi nu am gasit nimic bun de lucru.

Pana si in Anglia parea totul mai usor.

Nu stiu de ce, dar nu dormim deloc bine noaptea.

Patul "nostru" este mare, dar am reusit sa-l rupem oarecum, mutandu-l dintr-un loc in altul.

Tavanul e foarte inalt si contine un fel de bolta din bucati patrate de sticla verde. Nu mama, nu poate sa intre nimeni din pod peste noi.

EA e racita, dar nu vrea sa recunoasca...  banuiesc ca ii e frica sa mearga la doctor.

Mi-a dat sora-mea o sticla de "uzo" ( tampita bautura au inventat si grecii astia) , care are gust de menta, dar nu-mi pica deloc bine. N-o s-o beau... prea curand... nu pe toata.

Mai am ascunse, de catre mine de mine, doua tigari. Nu fumez acum pentru ca de duminica noapte ma doare capul mereu.

Duminica noapte am scris 8 pagini pentru "primul meu roman".

Ne-am mutat din nou impreuna. Era normal. Cand iti gasesti jumatatea tot ce poti face e sa iti petreci tot timpul alaturi de EA. Asta facem. 

De ieri avem net, mobil, de la Vodafone. Merge oribil. Vom renunta la el in a 9-a zi (din cele 10 pe care le avem la dispozitie sa hotaram daca semnam contractul sau nu) si vom sta dupa curul celor de la RDS pentru un net...teoretic mai rentabil ( nu neaparat mai bun).

Imi e putin rau.

Ma prefac ca stiu sa gatesc, dar imi dau seama ca pentru mine toate mancarurile se prepara la fel: pui ceapa la calit, adaugi ceva din carne si dupa tuflesti ori cartofii, ori fasolea, ori pastele, ori mazarea, ori orezul. Simplu.

In continuare ma doare Romania din cauza rahatului in care traiesc oamenii.

Ma oftic de mor ca in "primul meu roman" nu sunt in stare sa zic liber ce am de zis... nu vreau sa cred ca nu am nimic de zis!

Toata lumea care a venit in vizita a fost de-acord cu noi : "e super faina garsoniera asta a "voastra".

Ca sa vezi, e deja 04.50. De ce mi-a luat atat timp sa scriu, pentru ca nici macar nu am stat sa recitesc?!

Par trist? Sunt doar obosit de la prea mult nesomn... parca suna mai bine "insomnii". Sunt doar obosit de la prea multe insomnii.

Dean este un om foarte nehotarat, habar n-are cine e. Oare o sa fie fericit? 

EA mi-a adus si una dintre cele doua tigari "de rezerva".

Dean este personajul meu.

Amandoi am hotarat, foarte incantati, de cum va fi lansarea lui "18... dar mai creste". Doamne'ajuta sa fie cat mai curand si sa aiba succes.

Pauza, pentru ca nu pot scrie fara sa dau scrum pe laptop-ul ei.

Suntem amandoi in zodia varsator. Superba zodie. Dureroasa zodie. Nu puteam sa fim si noi mai normali, ce ne trebuiesc noua atatea vise, atata boemie, atata iubire, atat chef de a crea ceva?!

Nu, nu sunt suparat pe nimic... poate doar pe faptul ca nu cred ca o sa ne permitem sa ducem la bun sfarsit proiectele pe anul asta.

O iubesc, tot mai mult, desi am inceput sa par... nu stiu... cred ca "rece" ar fi cuvantul. Groaznic cuvant in contextul asta. 

Ma dor bucile de la canapeaua asta.

Am 22 de anisori. EA are 24. Nu suntem inca fericiti, dar suntem multumiti de multe lucruri din viata noastra.

Vreau sa o fac fericita cu orice pret. VREAU. Asa voi face.

Am capatat un prost obicei de a scoate cu dintii filtru de la tigari.

De vreo sapte ani imi doresc un bulldog. Cel mai sincer caine din cati exista.

Mai esti aici, draga jurnalule, sau ai sarit cateva randuri? E obositor, nu, sa citesti un sir prea lung de cuvinte?! Ce o sa te faci cand o sa te pun sa-mi cumperi cartea? Ca doar trebuie si eu sa platesc tigarile fumate scriind-o! ( ideea ii apartine lui Karl Marx, recunosc)

Hai ca aberez de mai bine de jumate de ora si inca nu m-am hotarat daca e bine sa-ti spun, sau nu, cel mai important lucru din viata NOASTRA!

Na ca mi s-a facut rau de la o inghititura de bautura tampita greceasca. Dar tu sti ca eu nu beau de obicei, deci nu o sa ma judeci degeaba. 

Uite cum sta treaba: o sa ma casatoresc! Cu EA! 

Sper sa reusesc sa gravez ce vreau pe verighete.

Hmm..taci ca-i bine sa scri "ce-ti vine la mana".

Iubita, eu chiar te vreau in viata mea, asa cum ai fost si pana acum!

Nu stiu ce poza sa pun alaturata textului.

Scriu? Ma prefac! Scriu! Nu am curajul sa recitesc ce-am scris mai sus. Poate ma razgandesc si sterg tot. Daca tu, draga jurnalule, o sa reactionezi ca p...ula?! Merita sa imi dau eu frau liber atat imaginatiei cat si  durerii si bucuriei in fata ta?

Trebuie sa o strig sa vina din camera sa citeasca, inainte de a da "publish". Vreau ca EA sa fie mereu prima care citeste ce scriu.

Ah, era sa uit (intentionat) : de azi inainte, vei fi "draga unchiule"! 

Daria Leonte. Inca nu-i "gata", dar e a MEA si a EI, e a NOASTRA, iar cand va fi mare, va fi orice va dori ea! Si va fi cea mai buna la asta!

O iubesc deja cu toata fiinta mea! Pe amandoua! EA a inceput sa ii scrie de pe-acum... 

Mi-e frica de mor, dar Dumnezeu va avea grija de noi si de EA cea mica si va fi sanatoasa si... asa ca ma-sa si ca tac'su! 

Ia uite cat am scris!

Hai, te las sa cugeti vestea si sa te bucuri pentru noi! 

Trebuie sa treci pe la noi, stam in centru, suna-ne inainte sa vii ... nu avem sonerie la poarta!

Inca putin:  Yeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeei :D 

Gata.

Te asteptam! :)